În căutarea unui limbaj

 

De la Virginia Woolf la Joyce şi invers. E interesant cum m-am născut cu patru zile după Virginia Woolf şi cu patru zile înainte de Joyce. M-au încercat stări pline de speranţă în explorarea celor doi, mai exact Mrs. Dalloway şi Portrait of the Artist as a Young Man. Singurul regret e că nu le-am citit în original întrucât cea mai spectaculoasă parte este tocmai aceasta a limbajului. Şi cât de dificilă poate fi ea…

Mă găsesc adesea frustrat în urma neînţelegerilor cu omenii, gândindu-mă de multe ori că nu merită să mai încerc să comunic din moment ce sunt atât de puţini aceia care înţeleg şi poate chiar şi ei sunt excesiv de rezervaţi. Chiar dacă se zice că pereţii au urechi mă îndoiesc că sunt prea mulţi care agreează o conversaţie cu un perete. Şi într-un mod ciudat sunt atâţia care o fac…

E drept, orice operă de artă izvorăşte dintr-un conflict, însă în spatele conflictului zace o dorinţă de autoexprimare. Mijloacele variază, ce-i drept, însă adesea cuvintele sunt cărămizile cu care sunt construite edificiile artistice.

Eu cred cu tărie în puterea cuvântului, însă cred din ce în ce mai puţin în puterea limbajului. Căutarea propriei voci se aseamănă prea des cu o vânătoare de vânt. La Virginia Woolf nu există decât o pânză de păianjen  în care se ţes gândurile oamenilor. Drumul prin această pânză e unul dificil însă şi de cele mai multe ori rătăcirea e iminentă.

Este oare exilul lui Joyce o adevărată soluţie? Să fugi de limitări în această goană după libertatea expresiei? O poţi găsi oare cu adevărat? În exil, autoexpresia îşi pierde semnificaţia. Şi atunci la ce bun să te retragi pe munte doar ca să cobori apoi ca Zarathustra doar ca să descoperi că nimeni nu-ţi poate penetra mesajul.

Într-un final, originalitatea nu e altceva decât labirintul minotaurului… Singura formă de evadare e să-ţi construieşti aripile.

Trial and Error

Sunt multe lucruri dureroase în lumea asta. Fiecare are preferatele sale – pentru mine experimentele eşuate sunt poate mai dureroase decât pentru mulţi alţii.

Nu zic că nu îmi place deviza lui Socrate, însă mi se pare incompletă. Doar analizându-ţi viaţa nu rezolvi nimic. Mi-a plăcut o definiţie a vieţii – viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce ne facem planuri.

Cred deci că nu poţi fi eficient decât prin experiment, aşa că viaţa ne-experimentală nu merită trăită.

Dar ce se întâmplă atunci când un experiment scapă de sub control? Au fost scrise stive întregi de cărţi şi au fost făcute la fel de multe filme pe tema asta. Eu nu mă refer nici pe departe la experimentele acelea, ci mai degrabă pe experimentele mai puţin ştiinţifice, chiar şi aşa însă tot se poate observa un oarecare pattern în astfel de situaţii. Nu m-am priceput niciodată la statistică, însă sunt aproape sigur că în peste 60% de astfel de cazuri se nasc monştri.

Şi cu toate astea, e probabil singurul fel de a învăţa. Cred că poţi şti foarte multe lucruri, însă pentru a înţelege, e necesar să trăieşti, să-ţi asumi riscuri.

Aşa că aleg să trăiesc pe pielea mea ca în Kafka cu riscul de a deveni un monstru…

Interludiu: Leapşa – Copilărie

    Trebuie să zic cu ce şi de-a ce m-am jucat în copilărie.

    Copilăria mea a fost oarecum specială întrucât am petrecut cea mai mare parte a timpului cu vărul meu şi doar cu el… şi jocurile noastre erau, desigur, în doi aşa că cele mai multe nu erau jocuri propriu-zise. Le inventam. Îmi plăcea să desenez şi la ceva vreme şi vărului meu a început să-i placă, aşa că era principala noastră activitate. Aşa că jocurile noastre erau mai degrabă… de birou. Nu aveam multe jucării, aşa că ni le făceam. Desenam omuleţi, îi decupam şi ne jucam cu ei. Eram plini de imaginaţie şi fantezie.

    Ulterior, când am devenit ceva mai sociabil, am descoperit şi celelalte jocuri: cele cu mingea, de-a v-aţi ascunselea etc., însă nu mă atrăgeau prea mult, în schimb adoram jocurile în care se vorbea – „flori, fete sau băieţi”, „telefonul fără fir” etc.

The Trials and Tribulations of Ionuţ Bucur

În cautarea unui limbaj…

They say that at the heart of every artwork there has to be a conflict,  an opposition between two forces…

I had a happy childhood, maybe too happy. I learned to dream… I was raised near to nature and for every child this is magical. I lived next door to a cemetery, but it was nothing nightmarish about it. It was filled with trees and I loved spending time there. It fascinated me – it was almost like an ancient jungle with many secrets. Every grave had its own story and it seemed like the trees were rooted into these stories rather than in the earth. The only thing missing was water…

There was a river there, but it was dry most of the time – my father used to tell me stories about a place where there used to be a lake where he had learned to swim as a boy, but that too ran dry.

With time, all these thing grew small, in fact, so small that they disappeared. Most of the trees were chopped down, and those that remained… well, they just ran dry.

I also remember of a small place in the back of the garden where in late spring grew strawberries. It was a delight, not that I was crazy about them, but all the other fruit were in abundance except for these strawberries. It’s like they grew from a magic bush… In time, they stopped growing. They too… ran dry.

They say about relationships that, some times, well… they run dry. Earth remains the same, but water just comes and goes – like tears.

I didn’t cry much as a child and if I look back, I could probably recall every single time I let my tears go… See, they also say that you never truly appreciate what you have until you lose it and I find that this is most true of tears…

Mama

Mama e rac şi încă e fata cu care mă înţeleg cel mai bine. E una dintre cele mai bune vorbitoare pe care le cunosc, mult mai sociabilă ca mine, cu un adevărat talent în a se face plăcută. Este în unele momente, totuşi, cam prea emoţională pentru gusturile mele şi cam cea mai dezordonată femeie pe care o cunosc.

Nu ştiu dacă să râd sau plâng la gândul că ar putea fi adevărat faptul că fiecare bărbat vrea să se căsătorească cu mama sa….

Comunicare

Am tot încercat să scriu despre copilărie, dar văd că e foarte dificil. Nu e de mirare, întrucât aceea a fost cam cea mai plăcută perioadă din viaţa mea şi acesta e un blog despre frustrări.

Îmi place să cred despre mine că pot să comunic foarte bine, însă îmi dau seama adesea că doar îmi place foarte mult să comunic… însă nu ştiu dacă sunt atât de bun la asta.

Ideile mele sunt al naibii de imprevizibile şi nu vin mereu la timp – de fapt e aproape miraculos. Sunt momente când e aproape ca un ritual – totul trebuie să fie perfect coordonat pentru ca mintea să-şi facă treaba. De obicei, e vorba fie de o conversaţie foarte interesantă sau de cafea de foarte bună calitate şi chiar şi atunci mi se întâmplă să nu îmi găsesc cuvinte pe care în mod normal mi s-ar părea firesc să le ştiu şi… doar în asemenea situaţii pot să le găsesc până termin o frază, chiar dacă în acest timp aş fi folosit un sinonim, sau o explicaţie.

Desigur, problemele mele nu au de-a face doar cu limbajul. Sunt întru totul dependent de reacţia interlocutorului şi de aceea e groaznic orice început de conversaţie, cu atât mai mult cu cât nu îmi plac formalităţile. Dacă nu mi se răspunde cu un minim de interes, sunt „mort”. De obicei mă mulez pe o anumită situaţie, stil, stare emoţională etc. şi de aceea nu pot construi de la zero. Nu cred că nu am lucruri interesante de spus sau că nu le pot spune într-o manieră plăcută, însă e vorba mai degrabă de prezenţă. Nu mi s-a întâmplat prea des să mă impun într-o conversaţie, să pretind atenţie.

Îmi place şi comunicarea non-verbală, însă mi s-a spus de mai multe ori că lumea nu ştie ce gândesc şi expresiile faciale şi gesturile mele sunt interpretate adesea greşit.

Îmi place foarte mult ideea de „chimie” între doi oameni, acea situaţie în care nu contează cuvintele – chiar dacă discuţia nu e neapărat coerentă, mesajul este receptat. Din păcate, nu am reuşit până în prezent să comunic „telepatic” decât cu mama. E singura cu care de la un punct încolo nu e nevoie de fraze. Folosesc doar cuvinte, trimiteri şi ideea ajunge. E foarte frustrant pentru mine momentul când vreau să comunic cu cineva, însă am impresia că 90% din cuvinte au doar rol estetic şi esenţa se pierde. Încerc să comunic cu ochii – adesea mă trezesc încercând să vorbesc cu ochii, însă nu iese… şi mai obţin şi reacţii ciudate. (probabil că nu e prea plăcut să se holbeze unu’ la tine)

Nu îmi place să povestesc întâmplări pentru că dau multe detalii şi… îmi dau seama că nu oricine are răbdarea necesară. Sunt chiar surprins când găsesc un bun ascultător. E o chestie rară.

Eu sunt un bun ascultător (cu unele excepţii), însă nu foarte mulţi vorbesc cu mine din proprie iniţiativă. Şi în situaţia asta mă trezesc privind insistent oameni şi tot repetând în minte „vorbeşte-mi”. Nu mi-a reuşit nici un astfel de experiment. Nu am anticipat nici o convorbire telefonică, afară de cele cu mama.

Sunt foarte rece când fac complimente. Îmi place efectul. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că nu mi s-au făcut multe complimente, şi multe dintre acelea mi s-au părut foarte nesincere.

Mi se întâmplă aproape fără excepţie, să-mi vină idei nemaipomenite legate de o discuţie pe care am purtat-o acum o oră, o zi, o săptămână etc.

Port foarte multe conversaţii imaginare, fie cu alte persoane, fie cu mine. Cele cu mine le port în engleză, nu ştiu de ce, dar mă deranjează când vorbesc cu mine însumi în română – sună al naibii de fals, însă când vorbesc cu un interlocutor imaginar o fac în română.

Nu am reuşit să port o discuţie imaginară cu Dumnezeu. Am încercat măcar de două ori.

Cred că zâmbetul e cea mai eficientă formă de comunicare.

Interludiu – Leapşă: 5melodii

eXstatic e curios care sunt cele 5 melodii preferate ale mele…

NaS – If I Ruled The World

Portishead – Roads

Venetian Snares – Kétsarkú Mozgalom

Björk  – Aurora

Squarepusher – Welcome to Europe

E o listă făcută cam pe fugă. Am foarte multe preferinţe în materie de muzică.

Începutul unui nou ciclu

Vine un moment în care trebuie să termini ceva pentru a începe de la capăt, şi e esenţial să o iei de la capăt. Viaţa e absurdă şi absurdul se rezumă la a o lua mereu de la capăt.

 

Noul ciclu va fi în totalitate despre mine. Şi ca orice început…

 

M-am născut pe 29 ianuarie 1986, într-o zi de iarna destul de friguroasă cu multă zăpadă.

 

Aşadar m-am născut în zodia Vărsătorului, cea a geniilor şi nebunilor.

Sunt sangvinic cu tente melancolice. Tipologic sunt undeva între ENTP (Extraverted iNtuitive Thinking Perceiving) şi ENFP(Extraverted iNtuitive Feeling Perceiving) sau mai explicit undeva între tipul Inventator şi tipul Idealist.

Aşadar oscilez adesea între stări de optimism debordant şi stări de pesimism critic.

 

M-am născut să fiu artist. Deşi sunt extravertit şi îmi place să comunic, timiditatea m-a însoţit mult timp şi chiar şi în prezent mă mai vizitează. Ce e curios însă e faptul că reuşesc să comunic mult mai puţin prin metode non-verbale. Desenele mele niciodată n-au reuşit să fie suficient de explicite, aşa că-mi place arta explicată. Nu pot disocia arta de critica sa. Îmi place să mă auto-critic, fără a fi însă perfecţionist. Cred în puterea momentul în ceea ce priveşte comunicarea şi exprimarea personală.

 

Îmi place să visez cu ochii deschişi. Mă găsesc adesea trăind în propriile mele fantezii. Mi se întâmplă de multe ori să mă supraestimez şi de aceea mă împac greu cu eşecurile, însă cred cu tărie în puterea speranţei. Sunt aşadar un foarte bun întăritor de moral.

 

va urma

Saturn (finalul unui ciclu)

Răul şi tentaţia există şi nu trebuie negate. Există doar speranţa, doar credinţa în ceva mai mult, însă nu poate fi vorba niciodată de puritate absolută, de virtute absolută.

Eroii cad.

Îngerii cad.

Puritatea e făcută pentru a fi pierdută. Acesta e cel mai mare paradox. Că viaţa nu e altceva decât o întoarcere. Te naşti pur, dar trebuie să-ţi pierzi inocenţa şi ulterior să ţi-o recapeţi pentru a încheia ciclul.

Nu există transformare radicală afară de moarte. Până în acel punct te confrunţi doar cu schimbarea. Te murdăreşti şi apoi te speli. Oboseşti şi apoi te odihneşti. Inspiri şi apoi expiri.

Soarele răsare şi apoi apune. Ce ar fi dacă soarele s-ar „decide” să nu mai apună niciodată din dorinţa de transformare?

Omul e un animal. Nimeni nu poate nega asta. Însă nu e în nici un caz doar atât. Şi cu toate astea nu e niciodată atât de mult, încât să nu mai fie animal.

Nimeni nu e doar ceea ce poate fi; totul timpul e şi ceea ce a fost.

 

În fiecare zi învăţ. Ştiu acum că Învăţătorul e mereu cu mine. Chiar dacă învăţătura e un joc, orice joc are regulile sale. Mie nu mi-au plăcut niciodată regulile, însă e clar că nu le pot nega existenţa. Tot ce pot să fac e să-mi creez propriile reguli, să-mi creez propriul joc.

Golden Heart Trilogy

Mi s-a părut şi ironic şi firesc în acelaşi timp faptul că cel de-al doilea film din trilogie se numeşte „Idioterne” întrucât toate filmele fac referire la „Idiotul” lui Dostoievski într-un fel sau altul.

Până la urmă, e greu de identificat o temă a trilogiei şi oricum, scopul lui von Trier e cel mai probabil acela de a provoca, de a face privitorul să reflecte şi fără îndoială îşi atinge scopul.

E ceva în aceste filme care te revoltă şi te şi mişcă în acelaşi timp.

Ce a fost foarte interesant pentru mine a fost faptul că „Breaking The Waves” şi „Dancer in The Dark” evocă motive preponderent „scorpionice”. Primul tratează sexualitatea, al doilea moartea, ambele la un nivel emoţional extrem.

Mi s-a părut şi ironic şi firesc în acelaşi timp faptul că cel de-al doilea film din trilogie se numeşte „Idioterne” întrucât toate filmele fac referire la „Idiotul” lui Dostoievski într-un fel sau altul.

 

Citeam în „Cartea amăgirilor” a lui Cioran că dintre o sfântă şi o curvă ai alege întotdeauna o curvă, dar ce te faci când cele două se confundă?

 

 

„Societatea e mama tuturor idioţilor. Eşti mult mai prost decât crezi.”

„I’ve seen it all” e o mare „palmă morală” dată tuturor curioşilor…