Joyce, săracul

După ce am terminat Dubliners, ediţia în română şi în timp ce parcurg cu sârg Corespondenţa autorului notoriu, pot spune fără a greşi prea mult faţă de cititorul de rând că mă aflu unde ar trebui să mă aflu – chiar între extaz şi agonie. Singurul meu avantaj faţă de cititorul de rând e faptul că starea asta nu e chiar străină pentru mine. În astfel de momente îmi tot vine în minte, mai des decât ar trebui, o frază pe care am auzit-o într-o audiţie a unui curs despre Schopenhauer, în care lectorul spunea despre Nietzshe că imediat ce a terminat de citit „Lumea ca voinţă şi reprezentare” s-a apucat să o recitească, chiar cu destul de multă poftă. Şi chiar dacă sună ca un lucru deosebit de cool pentru un filosof ce se respectă, şi Doamne fereşte? ce pretenţii ai putea avea de la tine la vârsta la care ţi se coace puţin mintea decât să devii la rându-ţi un fel de filosof, sau măcar practician de filosofie, cum spunea… cineva, decât să faci ca un bun învăţăcel şi să înveţi prin imitaţie mai marii – şi să fim serioşi – Nietzche dom’le, nu te joci.

Fenomenul al naibii de ciudat e totuşi nu faptul că s-a produs o astfel de reacţie, ci faptul că s-a produs în urma unei astfel de cărţi, încât nu e vorba de „Ulysses”, ci de „Dubliners”. E frustrant să constaţi că nu înţelegi decât nişte chestii de suprafaţa in urma lecturii, chiar dacă e vorba despre un set de poveşti şi nu despre cel mai complex tratat de filosofie. Şi totuşi, concentrându-mă asupra părţii pline a obiectului de sticlă, poate asta e până la urmă reacţia firească la început - şi prin asta mă refer la senzaţia de grotesc, de eşec, de absenţă, de rătăcire, de frustrare pe care le evocă volumul sus-numit, toate astea, ordonate însă perfect cronologic de la copilarie la bătrâneţe şi dincolo şi cu o uşoară aluzie la ciclicitatea fenomenului. Dincolo de asta, ce m-a mai marcat în timpul şi mai ales după terminarea lecturii a fost absenţa mitului, cu accent pe primul cuvânt. Dacă acesta apărea ca o formă de motor, de energie vitală, de izvor al textului şi în „Ulysses” şi în „Portrait”, în „Dubliners” chiuleşte cu neruşinare. Presupunând că primul dintre cele trei titluri amintite e un fel de sinteză stilistică între celelalte două, al treilea pare să ofere doar stratul de realism, de plictiseală, de „cuvinte prăfuite”, dacă mi se permite.

Şi corespondenţa, Oh Doamne, corespondenţa! Cât chin pentru „Dubliners”, nu tu portretul nu tu cartea lui Bloom, ci tocmai colecţia de poveşti, destul de subţirică, la urma urmei…

Toate astea te fac să te gândeşti până la urmă la condiţia artistului – şi când spun asta mă refer mai degrabă la condiţia acelui artist în comparaţie cu cel de azi? Poate fi oare îndreptăţit cineva azi când vorbeşte despre libera exprimare în condiţiile în care el vrea să exprime vreo două înjurături şi cine ştie ce propagandă, sau anti-propagandă politică? Un om în culmea mizeriei, care se chinuie torturat de propria-i inspiraţie şi la urma-urmei de propria-i genialitate şi azi – frustrări referitoare la proasta administrare a diferitor domenii printre care transporturile? Offf – cât de ingraţi am fost, suntem şi vom fi… spuse, de sine intitulat, artistul