Arta şi limitele ei

Continuând post-ul anterior, o discuţie cu o prietenă şi o alta cu mine însumi, e importantă recunoaşterea limitelor focale, dacă-mi permiteţi, sau ca să fiu mai precis e necesar tot timpul să stabileşti structura proiectului în curs, structura conversaţiei curente, marginile fizice ale tabloului aflat sub pensulă etc. M-a impresionat considerabil un interviu cu
Squarepusher legat oarecum de tema mea, în care sus-numitul vorbea despre importanţa descoperirii limitelor formale – aceeaşi idee care era prezentă la Sartre prin aparentul paradox privind amplificarea libertăţii în condiţii de opresiune, regulă mai mult decât valabilă în domeniul creativităţii. E esenţial să conştientizezi libertatea pe care ţi-o oferă de exemplu „rama” unui tablou. Ideea e nu de a impune rama asupra ta, ci de a te impune pe tine asupra ramei. Procesul în sine are mult de-a face cu relaţia dintre artist şi artă.

A se remarca diferenţa între ce spuneam despre limite în post-ul anterior şi ce spun despre ele în acesta. Prin limitele din creaţia în arhitectură mă refeream la limite de natură economică (asta are mult de-a face cu statutul arhitecturii ca pseudo-artă în comparaţie cu literatura, o artă în sine). Limitele tehnologice, însă nu au făcut niciodată rău – sau pentru a anticipa o posibilă contradicţie, singurul rău pe care l-a făcut a fost să ofere iluzia infinitului – de aici şi ce spunea Ciprian Jurma despre artiştii novici, care au mereu senzaţia că sunt mai creativi, respectiv mai originali în comparaţie cu veteranii…

to be continued