Ulise

Postez fiind încercat de un sentiment ingrat vizavi de comentariul proaspetei reuşite în finalizarea celei mai mari provocări de până acum din sfera literaturii.

Mi se pare măcar periculos să faci un comentariu la aşa o lucrare, cel puţin legat de semnificaţiile sale; asta însă adaugă cumva mai mult magnetism. Considerând însă perioada pe care o traversez, să zicem totuşi că voi rezista tentaţiei.

„Ulise” e pentru mine un roman neuronal. Este poate cea mai fidelă ilustrare a unui creier în literatură. Oricât de stranie caroseria sa,  pare deosebit de apetisant sub capotă, arhitectura sa e nemaipomenită şi mă bucur totuşi de privilegiul de a înţelege mai intim procesul de construcţie din spatele romanului. Privind în urmă romanul, arhitectul rămâne cade uşor în melancolie, întrucât „Ulise” e poate forma idealizată a unei opere de arhitectură sau măcar a conceptului ei. „Ulise” se naşte din libertatea de expresie şi ar fi extrem de interesant un proiect de edificare a lui „Ulise”.

Cel mai notabil aspect al creaţiei joyciene e lucrul cu simbolurile – perfecta înţelegerii a semnificaţiei lor pe straturi.

Dorinţa mea de a compara „Mrs Dalloway” cu „Ulise” s-a dovedit a fi superfluă. După cum spuneam anterior, „Ulise” poate fi comparat cu o lucrare de arhitectură – de aceea perspectiva este cheia de bază în înţelegerea romanului, atât din exterior, cât şi din interior. Înţelegerea cărţii este însă, cu atât mai grea în absenţa pieselor desenate – găsindu-te adesea rătăcit pe coridoarele ei, simţi nevoia găsirii planurilor ei pe vreun stâlp.

Dacă e totuşi să faci o comparaţie cu sorţi de izbândă, cred că poţi să o faci cu David Lynch, (şi poate că e satisfăcătoare şi din alte puncte de vedere întrucât cei doi sunt născuţi la treisprezece zile diferenţă, şi câţiva ani, desigur) referitor la majoritatea lucrărilor sale, dar poate că e mai indicată ultima.

Inland Empire pentru mine e destul de similar cu Ulise, chiar dacă metodologia din spatele lor diferă. Ceea ce valabil pentru ambele lucrări cred, e necesitatea căutării de pattern-uri. Simpla privire a operei în ansamblu aproape că nu-ţi oferă nimic sau te lasă cel mult într-un nor de ceaţă, plin de insatisfacţii. De aceea e de recomandat să a priveşti ca pe ceapă, pătrunzând-o gradual.