Fun `n games

Îmi place să cred despre mine că sunt suficient de vertical încât să nu mă încerce trăiri deosebite atunci când trebuie să-mi retrag cuvintele – deci iată-mă într-o asemenea situaţie! Îmi tot repetam în gând zilele trecute, fiind sub influenţa unor lecturi, că omul din ziua de astăzi e cel mai puţin îndreptăţit să se revolte, întrucât are prea multe avantaje comparativ cu omul „zilei de ieri”. Constat totuşi că adesea mă înşel – omul are dreptul să se revolte, indiferent de perioada istorică pe care o traversează… tot uit semnificaţia frazei „istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc”.

Mă tot întreb de ce am fost eu acuzat în repetate rânduri că semăn vânt, că mă joc prea mult cu cuvintele, în condiţiile în care mai nimeni nu acordă semnificaţie cuvintelor – nu pot să nu mă întreb ce anume lipseşte din interacţiunea umană – e parcă veşnicul paradox care se tot insinuează cu cât ai mai mult (confort) cu atât mai mult te confrunţi cu bariere. Hai să mergem undeva să facem ceva? Nu pot să nu tremur când vine vorba de aşa ceva. Mergem într-un bar să bem o cafea sau un suc sau mergem să bem pur şi simplu – când e în doi eşti sigur că e vorba de fapt de o conversaţie – asta e un teritoriu plăcut, dar când numărul e mai mare de trei, atunci ai încurcat-o – atunci cel mai probabil că nu e vorba de o conversaţie, ci pur şi simplu de o întâlnire şi de cele mai multe ori ştii că măcar unul nu e satisfăcut – care e soluţia? Jocurile… dar cât de multe posibilităţi există cu adevărat – aproape că nu e vorba de imaginaţie – pur şi simplu distracţia pare să stea ascunsă şi nu vrea să se arate la faţa nici măcar dac-o plăteşti şi poate că exact atunci când nu o plăteşti – ce satisfacţie îţi oferă activităţile mondene de azi? Şi privind în urmă, te întrebi ce satisfacţii ofereau saloanele?

Aproape că e imposibil să nu-l înţelegi pe Cioran, care zicea că nu se simte bine decât în biblioteci şi bordeluri…

Joyce, săracul

După ce am terminat Dubliners, ediţia în română şi în timp ce parcurg cu sârg Corespondenţa autorului notoriu, pot spune fără a greşi prea mult faţă de cititorul de rând că mă aflu unde ar trebui să mă aflu – chiar între extaz şi agonie. Singurul meu avantaj faţă de cititorul de rând e faptul că starea asta nu e chiar străină pentru mine. În astfel de momente îmi tot vine în minte, mai des decât ar trebui, o frază pe care am auzit-o într-o audiţie a unui curs despre Schopenhauer, în care lectorul spunea despre Nietzshe că imediat ce a terminat de citit „Lumea ca voinţă şi reprezentare” s-a apucat să o recitească, chiar cu destul de multă poftă. Şi chiar dacă sună ca un lucru deosebit de cool pentru un filosof ce se respectă, şi Doamne fereşte? ce pretenţii ai putea avea de la tine la vârsta la care ţi se coace puţin mintea decât să devii la rându-ţi un fel de filosof, sau măcar practician de filosofie, cum spunea… cineva, decât să faci ca un bun învăţăcel şi să înveţi prin imitaţie mai marii – şi să fim serioşi – Nietzche dom’le, nu te joci.

Fenomenul al naibii de ciudat e totuşi nu faptul că s-a produs o astfel de reacţie, ci faptul că s-a produs în urma unei astfel de cărţi, încât nu e vorba de „Ulysses”, ci de „Dubliners”. E frustrant să constaţi că nu înţelegi decât nişte chestii de suprafaţa in urma lecturii, chiar dacă e vorba despre un set de poveşti şi nu despre cel mai complex tratat de filosofie. Şi totuşi, concentrându-mă asupra părţii pline a obiectului de sticlă, poate asta e până la urmă reacţia firească la început - şi prin asta mă refer la senzaţia de grotesc, de eşec, de absenţă, de rătăcire, de frustrare pe care le evocă volumul sus-numit, toate astea, ordonate însă perfect cronologic de la copilarie la bătrâneţe şi dincolo şi cu o uşoară aluzie la ciclicitatea fenomenului. Dincolo de asta, ce m-a mai marcat în timpul şi mai ales după terminarea lecturii a fost absenţa mitului, cu accent pe primul cuvânt. Dacă acesta apărea ca o formă de motor, de energie vitală, de izvor al textului şi în „Ulysses” şi în „Portrait”, în „Dubliners” chiuleşte cu neruşinare. Presupunând că primul dintre cele trei titluri amintite e un fel de sinteză stilistică între celelalte două, al treilea pare să ofere doar stratul de realism, de plictiseală, de „cuvinte prăfuite”, dacă mi se permite.

Şi corespondenţa, Oh Doamne, corespondenţa! Cât chin pentru „Dubliners”, nu tu portretul nu tu cartea lui Bloom, ci tocmai colecţia de poveşti, destul de subţirică, la urma urmei…

Toate astea te fac să te gândeşti până la urmă la condiţia artistului – şi când spun asta mă refer mai degrabă la condiţia acelui artist în comparaţie cu cel de azi? Poate fi oare îndreptăţit cineva azi când vorbeşte despre libera exprimare în condiţiile în care el vrea să exprime vreo două înjurături şi cine ştie ce propagandă, sau anti-propagandă politică? Un om în culmea mizeriei, care se chinuie torturat de propria-i inspiraţie şi la urma-urmei de propria-i genialitate şi azi – frustrări referitoare la proasta administrare a diferitor domenii printre care transporturile? Offf – cât de ingraţi am fost, suntem şi vom fi… spuse, de sine intitulat, artistul

Arta şi limitele ei 2

Ce spunea prietena mea?

Că e inacceptabil (pentru ea) ca o operă de artă, indiferent de natura ei, să aibă nevoie de un terţ, indiferent de natura lui, pentru a se face înţeleasă pentru observator. Când avem de-a face cu o astfel de situaţie, e bine să tragem concluzia că e artistul e cel mai probabil bolnav. (Legat de această afirmaţie e interesant articolul lui Jung despre Joyce, în care spunea în urma primei lecturi a lui „Ulise” că ar fi suferind de schizofrenie).

Ce spuneam eu?

Că nu contează la urma urmei nici dacă artistul e într-adevăr bolnav, întrucât în forma cea mai pură, arta e expresia de sine a acelui artist.

Ce ar spune un observator din exterior?

Că ea vorbeşte despre relaţia dintre arta şi observator şi eu vorbesc despre relaţia dintre artă şi artist?

Ce ar putea să-i spună observatorul prietenei mele?

Că spaţiul între observator şi obiectul de artă este suprasaturat de informaţie, cum este desigur şi cel dintre obiectul de artă şi artist. Ca o consecinţă a acestui fapt, cei doi devin exclusivişti – artistul face artă pentru artişti şi obervatorul… ajunge să observe doar non-artă, sau doar arta care vorbeşte strict pe limba sa. Unde e problema? La mijloc. Întrucât e vorba de o relaţie, ambii trebuie să dea pentru a putea primi. Care e deci soluţia? Găsirea unui oarecare compromis? La ce poate duce acest compromis? În cazul destul de nefericit la un obiect de artă mediocru, care nu îl exprima nici pe unul nici pe celălalt. Într-un caz ceva mai fericit, separarea artei în artă propriu-zisă şi meta-artă, care e o altă formă de artă şi are de rolul de a o prezenta pe prima sub alta formă, cu intenţia de a o explicita. E necesar ca această meta-artă să fie făcută de acelaşi autor? Nu, dar este recomandat. Varianta în care nu el e e autor se găseşte de obicei sub numele de critică.

Ce zicea cineva despre Joyce şi mai exact despre „Ulise” ?

Că e expresie de dragul expresiei.

Ce zicea Joyce despre artist în raport cu arta?

Că artistul, ca şi Dumnezeul Creaţiei, rămâne ascuns înăuntru, în spatele, sau dincolo de propria manufactură, invizibil, dincolo de existenţă, făcându-şi unghiile.

Ce ziceam eu la un moment dat despre asta?

Că ar fi absurd ca Dumnezeul Creaţiei să discute cu un om, la urma urmei, componentă a acestei Creaţii, la o ţigară despre ce a vrut să facă.

Ce spuneam la un alt moment dat despre asta?

Că într-un anumit sens, artistul şi arta nu pot fi separaţi, nefiind însă în relaţie de identitate.

Există vreo aluzie afară de cele directe la „Ulise” în acest post?

Da, dar nu  fost întru totul dorită.

to be continued

Arta şi limitele ei

Continuând post-ul anterior, o discuţie cu o prietenă şi o alta cu mine însumi, e importantă recunoaşterea limitelor focale, dacă-mi permiteţi, sau ca să fiu mai precis e necesar tot timpul să stabileşti structura proiectului în curs, structura conversaţiei curente, marginile fizice ale tabloului aflat sub pensulă etc. M-a impresionat considerabil un interviu cu
Squarepusher legat oarecum de tema mea, în care sus-numitul vorbea despre importanţa descoperirii limitelor formale – aceeaşi idee care era prezentă la Sartre prin aparentul paradox privind amplificarea libertăţii în condiţii de opresiune, regulă mai mult decât valabilă în domeniul creativităţii. E esenţial să conştientizezi libertatea pe care ţi-o oferă de exemplu „rama” unui tablou. Ideea e nu de a impune rama asupra ta, ci de a te impune pe tine asupra ramei. Procesul în sine are mult de-a face cu relaţia dintre artist şi artă.

A se remarca diferenţa între ce spuneam despre limite în post-ul anterior şi ce spun despre ele în acesta. Prin limitele din creaţia în arhitectură mă refeream la limite de natură economică (asta are mult de-a face cu statutul arhitecturii ca pseudo-artă în comparaţie cu literatura, o artă în sine). Limitele tehnologice, însă nu au făcut niciodată rău – sau pentru a anticipa o posibilă contradicţie, singurul rău pe care l-a făcut a fost să ofere iluzia infinitului – de aici şi ce spunea Ciprian Jurma despre artiştii novici, care au mereu senzaţia că sunt mai creativi, respectiv mai originali în comparaţie cu veteranii…

to be continued

Ulise

Postez fiind încercat de un sentiment ingrat vizavi de comentariul proaspetei reuşite în finalizarea celei mai mari provocări de până acum din sfera literaturii.

Mi se pare măcar periculos să faci un comentariu la aşa o lucrare, cel puţin legat de semnificaţiile sale; asta însă adaugă cumva mai mult magnetism. Considerând însă perioada pe care o traversez, să zicem totuşi că voi rezista tentaţiei.

„Ulise” e pentru mine un roman neuronal. Este poate cea mai fidelă ilustrare a unui creier în literatură. Oricât de stranie caroseria sa,  pare deosebit de apetisant sub capotă, arhitectura sa e nemaipomenită şi mă bucur totuşi de privilegiul de a înţelege mai intim procesul de construcţie din spatele romanului. Privind în urmă romanul, arhitectul rămâne cade uşor în melancolie, întrucât „Ulise” e poate forma idealizată a unei opere de arhitectură sau măcar a conceptului ei. „Ulise” se naşte din libertatea de expresie şi ar fi extrem de interesant un proiect de edificare a lui „Ulise”.

Cel mai notabil aspect al creaţiei joyciene e lucrul cu simbolurile – perfecta înţelegerii a semnificaţiei lor pe straturi.

Dorinţa mea de a compara „Mrs Dalloway” cu „Ulise” s-a dovedit a fi superfluă. După cum spuneam anterior, „Ulise” poate fi comparat cu o lucrare de arhitectură – de aceea perspectiva este cheia de bază în înţelegerea romanului, atât din exterior, cât şi din interior. Înţelegerea cărţii este însă, cu atât mai grea în absenţa pieselor desenate – găsindu-te adesea rătăcit pe coridoarele ei, simţi nevoia găsirii planurilor ei pe vreun stâlp.

Dacă e totuşi să faci o comparaţie cu sorţi de izbândă, cred că poţi să o faci cu David Lynch, (şi poate că e satisfăcătoare şi din alte puncte de vedere întrucât cei doi sunt născuţi la treisprezece zile diferenţă, şi câţiva ani, desigur) referitor la majoritatea lucrărilor sale, dar poate că e mai indicată ultima.

Inland Empire pentru mine e destul de similar cu Ulise, chiar dacă metodologia din spatele lor diferă. Ceea ce valabil pentru ambele lucrări cred, e necesitatea căutării de pattern-uri. Simpla privire a operei în ansamblu aproape că nu-ţi oferă nimic sau te lasă cel mult într-un nor de ceaţă, plin de insatisfacţii. De aceea e de recomandat să a priveşti ca pe ceapă, pătrunzând-o gradual.