În căutarea unui limbaj

 

De la Virginia Woolf la Joyce şi invers. E interesant cum m-am născut cu patru zile după Virginia Woolf şi cu patru zile înainte de Joyce. M-au încercat stări pline de speranţă în explorarea celor doi, mai exact Mrs. Dalloway şi Portrait of the Artist as a Young Man. Singurul regret e că nu le-am citit în original întrucât cea mai spectaculoasă parte este tocmai aceasta a limbajului. Şi cât de dificilă poate fi ea…

Mă găsesc adesea frustrat în urma neînţelegerilor cu omenii, gândindu-mă de multe ori că nu merită să mai încerc să comunic din moment ce sunt atât de puţini aceia care înţeleg şi poate chiar şi ei sunt excesiv de rezervaţi. Chiar dacă se zice că pereţii au urechi mă îndoiesc că sunt prea mulţi care agreează o conversaţie cu un perete. Şi într-un mod ciudat sunt atâţia care o fac…

E drept, orice operă de artă izvorăşte dintr-un conflict, însă în spatele conflictului zace o dorinţă de autoexprimare. Mijloacele variază, ce-i drept, însă adesea cuvintele sunt cărămizile cu care sunt construite edificiile artistice.

Eu cred cu tărie în puterea cuvântului, însă cred din ce în ce mai puţin în puterea limbajului. Căutarea propriei voci se aseamănă prea des cu o vânătoare de vânt. La Virginia Woolf nu există decât o pânză de păianjen  în care se ţes gândurile oamenilor. Drumul prin această pânză e unul dificil însă şi de cele mai multe ori rătăcirea e iminentă.

Este oare exilul lui Joyce o adevărată soluţie? Să fugi de limitări în această goană după libertatea expresiei? O poţi găsi oare cu adevărat? În exil, autoexpresia îşi pierde semnificaţia. Şi atunci la ce bun să te retragi pe munte doar ca să cobori apoi ca Zarathustra doar ca să descoperi că nimeni nu-ţi poate penetra mesajul.

Într-un final, originalitatea nu e altceva decât labirintul minotaurului… Singura formă de evadare e să-ţi construieşti aripile.

Trial and Error

Sunt multe lucruri dureroase în lumea asta. Fiecare are preferatele sale – pentru mine experimentele eşuate sunt poate mai dureroase decât pentru mulţi alţii.

Nu zic că nu îmi place deviza lui Socrate, însă mi se pare incompletă. Doar analizându-ţi viaţa nu rezolvi nimic. Mi-a plăcut o definiţie a vieţii – viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce ne facem planuri.

Cred deci că nu poţi fi eficient decât prin experiment, aşa că viaţa ne-experimentală nu merită trăită.

Dar ce se întâmplă atunci când un experiment scapă de sub control? Au fost scrise stive întregi de cărţi şi au fost făcute la fel de multe filme pe tema asta. Eu nu mă refer nici pe departe la experimentele acelea, ci mai degrabă pe experimentele mai puţin ştiinţifice, chiar şi aşa însă tot se poate observa un oarecare pattern în astfel de situaţii. Nu m-am priceput niciodată la statistică, însă sunt aproape sigur că în peste 60% de astfel de cazuri se nasc monştri.

Şi cu toate astea, e probabil singurul fel de a învăţa. Cred că poţi şti foarte multe lucruri, însă pentru a înţelege, e necesar să trăieşti, să-ţi asumi riscuri.

Aşa că aleg să trăiesc pe pielea mea ca în Kafka cu riscul de a deveni un monstru…