Interludiu: Leapşa – Copilărie

    Trebuie să zic cu ce şi de-a ce m-am jucat în copilărie.

    Copilăria mea a fost oarecum specială întrucât am petrecut cea mai mare parte a timpului cu vărul meu şi doar cu el… şi jocurile noastre erau, desigur, în doi aşa că cele mai multe nu erau jocuri propriu-zise. Le inventam. Îmi plăcea să desenez şi la ceva vreme şi vărului meu a început să-i placă, aşa că era principala noastră activitate. Aşa că jocurile noastre erau mai degrabă… de birou. Nu aveam multe jucării, aşa că ni le făceam. Desenam omuleţi, îi decupam şi ne jucam cu ei. Eram plini de imaginaţie şi fantezie.

    Ulterior, când am devenit ceva mai sociabil, am descoperit şi celelalte jocuri: cele cu mingea, de-a v-aţi ascunselea etc., însă nu mă atrăgeau prea mult, în schimb adoram jocurile în care se vorbea – „flori, fete sau băieţi”, „telefonul fără fir” etc.

The Trials and Tribulations of Ionuţ Bucur

În cautarea unui limbaj…

They say that at the heart of every artwork there has to be a conflict,  an opposition between two forces…

I had a happy childhood, maybe too happy. I learned to dream… I was raised near to nature and for every child this is magical. I lived next door to a cemetery, but it was nothing nightmarish about it. It was filled with trees and I loved spending time there. It fascinated me – it was almost like an ancient jungle with many secrets. Every grave had its own story and it seemed like the trees were rooted into these stories rather than in the earth. The only thing missing was water…

There was a river there, but it was dry most of the time – my father used to tell me stories about a place where there used to be a lake where he had learned to swim as a boy, but that too ran dry.

With time, all these thing grew small, in fact, so small that they disappeared. Most of the trees were chopped down, and those that remained… well, they just ran dry.

I also remember of a small place in the back of the garden where in late spring grew strawberries. It was a delight, not that I was crazy about them, but all the other fruit were in abundance except for these strawberries. It’s like they grew from a magic bush… In time, they stopped growing. They too… ran dry.

They say about relationships that, some times, well… they run dry. Earth remains the same, but water just comes and goes – like tears.

I didn’t cry much as a child and if I look back, I could probably recall every single time I let my tears go… See, they also say that you never truly appreciate what you have until you lose it and I find that this is most true of tears…

Mama

Mama e rac şi încă e fata cu care mă înţeleg cel mai bine. E una dintre cele mai bune vorbitoare pe care le cunosc, mult mai sociabilă ca mine, cu un adevărat talent în a se face plăcută. Este în unele momente, totuşi, cam prea emoţională pentru gusturile mele şi cam cea mai dezordonată femeie pe care o cunosc.

Nu ştiu dacă să râd sau plâng la gândul că ar putea fi adevărat faptul că fiecare bărbat vrea să se căsătorească cu mama sa….

Comunicare

Am tot încercat să scriu despre copilărie, dar văd că e foarte dificil. Nu e de mirare, întrucât aceea a fost cam cea mai plăcută perioadă din viaţa mea şi acesta e un blog despre frustrări.

Îmi place să cred despre mine că pot să comunic foarte bine, însă îmi dau seama adesea că doar îmi place foarte mult să comunic… însă nu ştiu dacă sunt atât de bun la asta.

Ideile mele sunt al naibii de imprevizibile şi nu vin mereu la timp – de fapt e aproape miraculos. Sunt momente când e aproape ca un ritual – totul trebuie să fie perfect coordonat pentru ca mintea să-şi facă treaba. De obicei, e vorba fie de o conversaţie foarte interesantă sau de cafea de foarte bună calitate şi chiar şi atunci mi se întâmplă să nu îmi găsesc cuvinte pe care în mod normal mi s-ar părea firesc să le ştiu şi… doar în asemenea situaţii pot să le găsesc până termin o frază, chiar dacă în acest timp aş fi folosit un sinonim, sau o explicaţie.

Desigur, problemele mele nu au de-a face doar cu limbajul. Sunt întru totul dependent de reacţia interlocutorului şi de aceea e groaznic orice început de conversaţie, cu atât mai mult cu cât nu îmi plac formalităţile. Dacă nu mi se răspunde cu un minim de interes, sunt „mort”. De obicei mă mulez pe o anumită situaţie, stil, stare emoţională etc. şi de aceea nu pot construi de la zero. Nu cred că nu am lucruri interesante de spus sau că nu le pot spune într-o manieră plăcută, însă e vorba mai degrabă de prezenţă. Nu mi s-a întâmplat prea des să mă impun într-o conversaţie, să pretind atenţie.

Îmi place şi comunicarea non-verbală, însă mi s-a spus de mai multe ori că lumea nu ştie ce gândesc şi expresiile faciale şi gesturile mele sunt interpretate adesea greşit.

Îmi place foarte mult ideea de „chimie” între doi oameni, acea situaţie în care nu contează cuvintele – chiar dacă discuţia nu e neapărat coerentă, mesajul este receptat. Din păcate, nu am reuşit până în prezent să comunic „telepatic” decât cu mama. E singura cu care de la un punct încolo nu e nevoie de fraze. Folosesc doar cuvinte, trimiteri şi ideea ajunge. E foarte frustrant pentru mine momentul când vreau să comunic cu cineva, însă am impresia că 90% din cuvinte au doar rol estetic şi esenţa se pierde. Încerc să comunic cu ochii – adesea mă trezesc încercând să vorbesc cu ochii, însă nu iese… şi mai obţin şi reacţii ciudate. (probabil că nu e prea plăcut să se holbeze unu’ la tine)

Nu îmi place să povestesc întâmplări pentru că dau multe detalii şi… îmi dau seama că nu oricine are răbdarea necesară. Sunt chiar surprins când găsesc un bun ascultător. E o chestie rară.

Eu sunt un bun ascultător (cu unele excepţii), însă nu foarte mulţi vorbesc cu mine din proprie iniţiativă. Şi în situaţia asta mă trezesc privind insistent oameni şi tot repetând în minte „vorbeşte-mi”. Nu mi-a reuşit nici un astfel de experiment. Nu am anticipat nici o convorbire telefonică, afară de cele cu mama.

Sunt foarte rece când fac complimente. Îmi place efectul. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că nu mi s-au făcut multe complimente, şi multe dintre acelea mi s-au părut foarte nesincere.

Mi se întâmplă aproape fără excepţie, să-mi vină idei nemaipomenite legate de o discuţie pe care am purtat-o acum o oră, o zi, o săptămână etc.

Port foarte multe conversaţii imaginare, fie cu alte persoane, fie cu mine. Cele cu mine le port în engleză, nu ştiu de ce, dar mă deranjează când vorbesc cu mine însumi în română – sună al naibii de fals, însă când vorbesc cu un interlocutor imaginar o fac în română.

Nu am reuşit să port o discuţie imaginară cu Dumnezeu. Am încercat măcar de două ori.

Cred că zâmbetul e cea mai eficientă formă de comunicare.

Interludiu – Leapşă: 5melodii

eXstatic e curios care sunt cele 5 melodii preferate ale mele…

NaS – If I Ruled The World

Portishead – Roads

Venetian Snares – Kétsarkú Mozgalom

Björk  – Aurora

Squarepusher – Welcome to Europe

E o listă făcută cam pe fugă. Am foarte multe preferinţe în materie de muzică.