Începutul unui nou ciclu

Vine un moment în care trebuie să termini ceva pentru a începe de la capăt, şi e esenţial să o iei de la capăt. Viaţa e absurdă şi absurdul se rezumă la a o lua mereu de la capăt.

 

Noul ciclu va fi în totalitate despre mine. Şi ca orice început…

 

M-am născut pe 29 ianuarie 1986, într-o zi de iarna destul de friguroasă cu multă zăpadă.

 

Aşadar m-am născut în zodia Vărsătorului, cea a geniilor şi nebunilor.

Sunt sangvinic cu tente melancolice. Tipologic sunt undeva între ENTP (Extraverted iNtuitive Thinking Perceiving) şi ENFP(Extraverted iNtuitive Feeling Perceiving) sau mai explicit undeva între tipul Inventator şi tipul Idealist.

Aşadar oscilez adesea între stări de optimism debordant şi stări de pesimism critic.

 

M-am născut să fiu artist. Deşi sunt extravertit şi îmi place să comunic, timiditatea m-a însoţit mult timp şi chiar şi în prezent mă mai vizitează. Ce e curios însă e faptul că reuşesc să comunic mult mai puţin prin metode non-verbale. Desenele mele niciodată n-au reuşit să fie suficient de explicite, aşa că-mi place arta explicată. Nu pot disocia arta de critica sa. Îmi place să mă auto-critic, fără a fi însă perfecţionist. Cred în puterea momentul în ceea ce priveşte comunicarea şi exprimarea personală.

 

Îmi place să visez cu ochii deschişi. Mă găsesc adesea trăind în propriile mele fantezii. Mi se întâmplă de multe ori să mă supraestimez şi de aceea mă împac greu cu eşecurile, însă cred cu tărie în puterea speranţei. Sunt aşadar un foarte bun întăritor de moral.

 

va urma

Saturn (finalul unui ciclu)

Răul şi tentaţia există şi nu trebuie negate. Există doar speranţa, doar credinţa în ceva mai mult, însă nu poate fi vorba niciodată de puritate absolută, de virtute absolută.

Eroii cad.

Îngerii cad.

Puritatea e făcută pentru a fi pierdută. Acesta e cel mai mare paradox. Că viaţa nu e altceva decât o întoarcere. Te naşti pur, dar trebuie să-ţi pierzi inocenţa şi ulterior să ţi-o recapeţi pentru a încheia ciclul.

Nu există transformare radicală afară de moarte. Până în acel punct te confrunţi doar cu schimbarea. Te murdăreşti şi apoi te speli. Oboseşti şi apoi te odihneşti. Inspiri şi apoi expiri.

Soarele răsare şi apoi apune. Ce ar fi dacă soarele s-ar „decide” să nu mai apună niciodată din dorinţa de transformare?

Omul e un animal. Nimeni nu poate nega asta. Însă nu e în nici un caz doar atât. Şi cu toate astea nu e niciodată atât de mult, încât să nu mai fie animal.

Nimeni nu e doar ceea ce poate fi; totul timpul e şi ceea ce a fost.

 

În fiecare zi învăţ. Ştiu acum că Învăţătorul e mereu cu mine. Chiar dacă învăţătura e un joc, orice joc are regulile sale. Mie nu mi-au plăcut niciodată regulile, însă e clar că nu le pot nega existenţa. Tot ce pot să fac e să-mi creez propriile reguli, să-mi creez propriul joc.

Golden Heart Trilogy

Mi s-a părut şi ironic şi firesc în acelaşi timp faptul că cel de-al doilea film din trilogie se numeşte „Idioterne” întrucât toate filmele fac referire la „Idiotul” lui Dostoievski într-un fel sau altul.

Până la urmă, e greu de identificat o temă a trilogiei şi oricum, scopul lui von Trier e cel mai probabil acela de a provoca, de a face privitorul să reflecte şi fără îndoială îşi atinge scopul.

E ceva în aceste filme care te revoltă şi te şi mişcă în acelaşi timp.

Ce a fost foarte interesant pentru mine a fost faptul că „Breaking The Waves” şi „Dancer in The Dark” evocă motive preponderent „scorpionice”. Primul tratează sexualitatea, al doilea moartea, ambele la un nivel emoţional extrem.

Mi s-a părut şi ironic şi firesc în acelaşi timp faptul că cel de-al doilea film din trilogie se numeşte „Idioterne” întrucât toate filmele fac referire la „Idiotul” lui Dostoievski într-un fel sau altul.

 

Citeam în „Cartea amăgirilor” a lui Cioran că dintre o sfântă şi o curvă ai alege întotdeauna o curvă, dar ce te faci când cele două se confundă?

 

 

„Societatea e mama tuturor idioţilor. Eşti mult mai prost decât crezi.”

„I’ve seen it all” e o mare „palmă morală” dată tuturor curioşilor…

Saturn (interludiu)

 

 

 

 

_Şi oare nu te întrebi dacă merită?

_Da, te întrebi…

Saturn (limite)

Nu poate fi vorba de corectitudine, de atitudine constantă. Acestea sunt doar prostii. Ce e cu adevărat important? Nu pot şti … mă îndoiesc că voi şti vreodată – tot ce ştiu e că vreau să învăţ cât mai mult. Am citit undeva că asta poate fi o problemă – că ar trebui să te limitezi la un domeniu pe care să-l aprofundezi. De ce? De ce e important? Aveam un coleg în liceu care îmi spunea în permanenţă despre limite - cum ar trebui să-mi cunosc limitele şi să le păzesc cu sfinţenie, desigur. Deşi eram apropiaţi l-am lăsat baltă. N-am auzit niciodată o prostie mai mare. Din moment ce raţiunea e limitată, cum ai putea să-ţi ştii limitele şi la ce bun?

Cui ar putea să-i facă bine aşa ceva?

Desigur, mi-a plăcut la nebunie ce zicea Sartre despre limitare – „niciodată n-am fost mai liberi ca sub ocupaţia germană”. Creativitatea se naşte din limite, din condiţii , din bariere, însă aceasta nu presupune că un creator va căuta să accepte acele limite. Niciodată n-aş putea accepta ideea că ar putea exista cineva cu adevărat creativ care să admită orice forma de autoritate fără să lupte.

Destinul -  singurul contra-exemplu… E destinul o limită?

Saturn (preludiu)

Am avut mereu probleme în a aprecia poezia. Puterea poeziei constă în puterea cuvintelor ce o alcătuiesc. Ori, am citit atât de puţine poezii în care cuvintele să vibreze. Forma de spoken word mi se pare nemaipomenită întrucât aduce poezia mult mai aproape de incantaţie, mult mai aproape de ceea ce e de fapt.

“[…]I am standing at an altar, it takes a second to realize I’m getting married
The woman beside me, my bride, is sitting in lotus position on an Indian silk pillow
She is holding a white umbrella over her head, I cannot see her, I keep whispering to her, <It’s okay love, it’s okay love> and she keeps shushing me, and shushing me,
I’m wearing a backpack I decide to take it off and open it up, It’s filled with colouring books and I keep thinking
“I have to be done in time to pick Saturn up from school, I have to be done in time to pick Saturn up from school, I have to be done in time
to pick Saturn up from school”

My darling Saturn I seem to break your heart daily, how could I ever neglect to hug you
You are a planet hugged by a rainbow, forgive me
I sometime become so consumed in the travails of my own heart that I neglect yours
And there is no greater crime I will never commit it again, for there is no other adultery
You are my child, God’s gift to the world God’s will be done, I love you.”

Saul Williams – Robeson

Inland Empire

 

După aproape opt luni de aşteptare, am reuşit în cele din urmă să văd Inland Empire. Nu mă pot decide încă dacă a meritat aşteptarea. În mod misterios, de fiecare dată când am avut aşteptări prea înalte, am fost dezamăgit mai mult sau mai puţin, poate pentru simplul fapt că sunt tentat să-mi imaginez acel ceva.

Oricum ar fi, singur dezavantaj major al filmului este durata sa. Are aproape trei ore în care, dacă nu eşti familiarizat cu filmele lui Lynch, probabil că o să te confrunţi cu cea mai stranie experienţă cinematografică în care suspansul este singurul motiv care te face să te uiţi mai departe.

Avantajul major este puternicul conţinut simbolic – e aproape ca un vis frustrant care te bântuie până îi găseşti interpretarea care desigur, nu poate fi decât individuală.

La nivel strict formal, filmul e o combinaţie între „Mulholland Dr.”, „Eraserhead”, „Rabbits”, „Darkened Room”, însă nu are de-a face prea mult cu nici unul din ele.

E, până la urmă, o iteraţie a temei „a woman in trouble”, această conjuncţie misterioasă între Dorothy, Alice (in Wonderland) şi Marilyn Monroe.

Experimental prin excelenţă e totuşi un film care nu poate fi recomandat decât ca o provocare prietenilor.

Ilustrarea Satanei

Eu:  Ţie îţi place de Paris Hilton?

El:   Nu, o urăsc pe fiinţa aia şi cred că e curva Satanei.

Eu:  Mă întreb de ce trebuie să fie mereu Satana atât de pasional? Adică mereu auzi doar că Diavolul a posedat pe mai ştiu eu cine, a făcut sex cu Diavolul etc. Niciodată nu auzi că a flirtat cu Diavolul, a stat la o discuţie cu Diavolul la o cafea…

[...]

 

El:  Eu nu înţeleg de ce diavolul dacă ar vrea să mă sperie s-ar apuca să urle. Adică din atâtea mijloace de ce să aleagă să urle. Serios, dacă e cazul am şi eu nişte vocalize…

Eu:  Păi…

El:  Şi nu înţeleg de ce să aibă coadă. La ce i-ar folosi? Eu unul m-aş aştepta din partea lui la mai multă demnitate. Îmi imaginez că ar veni într-un costum negru cu un contract – Uite care-i treaba, am nevoie şi eu de un infarct – vezi tu cum faci, te uiţi la filme horror, iei supradoze, treaba ta – eu vreau doar infarctul, ne-am înţeles. Acum ia zi, ce vrei? Îţi dau eu o bere.

Eu:  Hai măi! Nu crezi că ar trebui să fie măcar mai creativ? Adică de ce atât de rece şi impersonal? Pe mine m-ar plictisi. Prefer să urle decât să vină cu contractul. Adică măcar să te impresioneze, să te distreze cu ceva. O bere? Măcar un mic truc de cărţi. Ce naiba?

El:   Nu ştiu. Pe mine nu cred că m-ar speria nici un urlet, nici o coadă. Îţi zic – astea sunt prostii. O singură chestie m-a speriat cu adevărat. Ai văzut „Eyes wide shut”?

Eu:  Da.

El:   Ştii scena aia cu ritualul? Ştii ce era muzica de pe fundal?

Eu:  Am auzit că era o slujbă românească cântată invers.

El:   Exact. Deci, chestia aia e cu adevărat bolnavă. Ţii minte finalul? Când găseşte masca pe pat. Deci aia m-a speriat cu adevărat. Să nu mai fii sigur pe nimic, să nu mai fii stăpân nici pe domeniul tău… Aşa ceva ar trebui să facă Satana ca să mă sperie.

Învăţătură

Din fidelitate pentru tema acestui blog, am ales să încep un altul, poate mai puţin serios, nu ştiu… va rămâne de văzut.

Aşadar, Ce-am mai învăţat azi

Eroi

Eroii patriei, mormântul soldatului necunoscut, cei care şi-au dat viaţa pentru…, „în timp ce ceilalţi fugeau să se salveze, el a continuat eroic să-şi facă datoria” etc.

E ceva tare putred cu eroismul!

Pentru mine a fost mereu obscur motivul pentru care sunt aplaudaţi eroii – e oare curajul lor?

Condiţia sine qua non pentru orice formă de eroism e moartea – sacrificiul suprem. Şi atunci care e distincţia între un erou şi un sinucigaş?

Îmi vine în minte personajul locotenentului Dan din „Forrest Gump”, foarte frustrat de faptul că nu a murit pe câmpul de luptă…

De ce se presupune neapărat că această luptă nebună cu destinul implică neapărat curaj. La fel ca şi cei care aleg calea mănăstirii sau a izolării pentru a se feri de ispite, eroii refuză provocarea vieţii. Sigur, luptă cu curaj împotriva morţii – însă e o luptă pierdută din start. Mă îndoiesc că e vreun potenţial erou, care să nu-şi prevadă sau să-şi dorească moartea. Şi în acest sens, de ce merită aceşti „eroi” care fug de viaţă şi fug de destin să fie aplaudaţi?

Contra-argumentul la cele spuse de mine s-ar referi desigur la cauza pentru care un erou se sacrifică. Aceea e cea care justifică acţiunea sa.

Mă întreb atunci de ce nu aplaudă nimeni un sinucigaş care moare pentru frustrare, scăpând astfel lumea de frustrări.

 

Prefer oricând un cavaler, unul care luptă pentru destinul său, unui erou care luptă împotriva acestuia.