Căderea îngerilor

Frustrare sau mai degrabă tragedie?

Nu e oare căderea lui Lucifer un act tipic vărsătorian? La ce se reduce până la urmă natura angelică, dacă nu la impotenţă? Nu anunţă Leul potenţa supremă? Nu e Soarele, simbolul vitalităţii, al puterii, în exil în Vărsător? Şi atunci ce-i mai rămâne Vărsătorului decât sacrificiul? Căci ce e rebeliunea dacă nu un sacrificiu?

Prometeu nu s-a revoltat pentru sine, căci îşi cunoştea fără îndoială natura. Revolta sa nu e decât refuzul absurdului, lupta împotriva pesimismului. Oare Lucifer nu e doar un alt arhetip prometean? Se revoltă oare Lucifer pentru sine? Nu e căderea sa un sacrificiu?

Cum altfel ar fi explicabil gestul său? E limpede că nu există soluţia sinuciderii, fie ea chiar şi metafizică pentru natura angelică. Singura justificare a lui Lucifer nu e decât cauza impersonală. Rebeliunea lui Lucifer nu vine din dorinţa de putere, ci din dorinţa de libertate, veşnicul ideal vărsătorian.

Nu e oare căderea îngerilor cea mai bună ilustrare a opoziţiei Leu-Vărsător?

Confesiuni

E oare comunicarea într-adevăr atât de dificilă încât presupune sacrificii din partea celui care comunica? De ce e mai important scopul?

Îmi vine în minte vechiul „te iubesc”. Contează mai mult să-l spui sau să spui să spui ceva prin el? În nici un caz nu are aceeaşi semnificaţie pentru toată lumea. Gândindu-mă la aceia pentru care iubirea se intersectează adesea cu suferinţa, îmi dau seama că ar fi aproape o batjocură să le spui „te iubesc”. Şi invers, punându-te în pielea unui dintre aceia, cum mai poţi răspunde întrebării „mă iubeşti?”?

Cel mai greu de suportat lucru legat de cuvinte e plictiseala… Mă sperie gândul că o confesiune poate plictisi pe cineva. Simpla idee că au fost oameni torturaţi pentru o confesiune e înfiorător.

Într-adevăr, cărţile nu ar trebui scrise decât pentru a face cele mai intime confesiuni…

Făcând confesiuni, pierzi inevitabil ceva din tine…

Nu cred în ritualul confesiunii. Găsesc monstruos să oferi cu o aşa mare uşurinţă ceva atât de preţios ca păcatul (acceptând, desigur, existenţa sa). Păcatul, cred eu, te ajută poate cel mai bine să te înţelegi – să-ţi accepţi latura întunecată, căci doar prin ea te poţi accepta întru totul. Doar păcatul te poate transforma cu adevărat.

Şi atunci de ce ai vrea să renunţi la el, confesându-te? Când el e de fapt un combustibil? Doar ars, digerat, înţeles poate fi el confesat.

E de zece ori mai monstruos să mărturiseşti o crimă pe care nu o înţelegi, decât e să o comiţi.

Beţie

Pe de o parte, mi se pare frustrant faptul că nu prea mai vezi beţivi cântând. Pe mine mă fascina în copilărie fenomenul acesta – nevoia beţivilor de a cânta, ca mai târziu, în adolescenţă să realizez că nu se întâmplă deloc aşa.

Pe de altă parte, însă, îmi imaginez cât de frustrant ar fi ca toţi beţivii să cânte. Îmi pot doar imagina un beţiv care încearcă nişte house de jale…