Căderea îngerilor

Frustrare sau mai degrabă tragedie?

Nu e oare căderea lui Lucifer un act tipic vărsătorian? La ce se reduce până la urmă natura angelică, dacă nu la impotenţă? Nu anunţă Leul potenţa supremă? Nu e Soarele, simbolul vitalităţii, al puterii, în exil în Vărsător? Şi atunci ce-i mai rămâne Vărsătorului decât sacrificiul? Căci ce e rebeliunea dacă nu un sacrificiu?

Prometeu nu s-a revoltat pentru sine, căci îşi cunoştea fără îndoială natura. Revolta sa nu e decât refuzul absurdului, lupta împotriva pesimismului. Oare Lucifer nu e doar un alt arhetip prometean? Se revoltă oare Lucifer pentru sine? Nu e căderea sa un sacrificiu?

Cum altfel ar fi explicabil gestul său? E limpede că nu există soluţia sinuciderii, fie ea chiar şi metafizică pentru natura angelică. Singura justificare a lui Lucifer nu e decât cauza impersonală. Rebeliunea lui Lucifer nu vine din dorinţa de putere, ci din dorinţa de libertate, veşnicul ideal vărsătorian.

Nu e oare căderea îngerilor cea mai bună ilustrare a opoziţiei Leu-Vărsător?

Confesiuni

E oare comunicarea într-adevăr atât de dificilă încât presupune sacrificii din partea celui care comunica? De ce e mai important scopul?

Îmi vine în minte vechiul „te iubesc”. Contează mai mult să-l spui sau să spui să spui ceva prin el? În nici un caz nu are aceeaşi semnificaţie pentru toată lumea. Gândindu-mă la aceia pentru care iubirea se intersectează adesea cu suferinţa, îmi dau seama că ar fi aproape o batjocură să le spui „te iubesc”. Şi invers, punându-te în pielea unui dintre aceia, cum mai poţi răspunde întrebării „mă iubeşti?”?

Cel mai greu de suportat lucru legat de cuvinte e plictiseala… Mă sperie gândul că o confesiune poate plictisi pe cineva. Simpla idee că au fost oameni torturaţi pentru o confesiune e înfiorător.

Într-adevăr, cărţile nu ar trebui scrise decât pentru a face cele mai intime confesiuni…

Făcând confesiuni, pierzi inevitabil ceva din tine…

Nu cred în ritualul confesiunii. Găsesc monstruos să oferi cu o aşa mare uşurinţă ceva atât de preţios ca păcatul (acceptând, desigur, existenţa sa). Păcatul, cred eu, te ajută poate cel mai bine să te înţelegi – să-ţi accepţi latura întunecată, căci doar prin ea te poţi accepta întru totul. Doar păcatul te poate transforma cu adevărat.

Şi atunci de ce ai vrea să renunţi la el, confesându-te? Când el e de fapt un combustibil? Doar ars, digerat, înţeles poate fi el confesat.

E de zece ori mai monstruos să mărturiseşti o crimă pe care nu o înţelegi, decât e să o comiţi.

Beţie

Pe de o parte, mi se pare frustrant faptul că nu prea mai vezi beţivi cântând. Pe mine mă fascina în copilărie fenomenul acesta – nevoia beţivilor de a cânta, ca mai târziu, în adolescenţă să realizez că nu se întâmplă deloc aşa.

Pe de altă parte, însă, îmi imaginez cât de frustrant ar fi ca toţi beţivii să cânte. Îmi pot doar imagina un beţiv care încearcă nişte house de jale…

Leapşa cu citatul

Luaţi cea mai apropiată carte. Deschideţi-o la pagina 111 şi citiţi primul paragraf nou din pagină. Să vedem ce iese!

 

„În căldura târzie un ultim gând îl trimite pământul spre luminile cerului, între frunzele ce cad c-un gest de extatică boală (Zi de Septembrie):

 Precum a mai fost, până-n cealaltă zare,

 încă odată tărâmul să crească ar vrea. ”

 

Dau mai departe lui eXstatic.

Leapşa – Cărţi

1. Ce carte nu ai împrumuta şi de ce?
Aş împrumuta orice carte.

2. Ce carte nu ai recomanda şi de ce?
Biblia, pentru că au recomandat-o prea mulţi înaintea mea.

3. Ce carte nu ai cumpăra şi de ce?
Orice despre OZN-uri.

4. Ce carte nu ai citi niciodata şi de ce?
Danion Vasile - Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului
pentru că am citit-o aproape pe toată şi n-am mai fost atât de revoltat de multă vreme.

5. Ce carte nu ai scrie niciodată şi de ce?
Va trebui să mă decid între „Viaţa mea sexuală” şi ”Viaţa sexuală a lui Buddha”, pentru că ar fi probabil multe şanse să fie prea citite şi apoi aş ajunge să regret că le-am scris în graba…

6. Care-ar fi prima carte pe care ai da-o, întru citire, copiilor tăi?
Aş vrea să fie ceva scris de mine, dar din moment ce nu se anunţă nici un copil prea curând, nu zic titlul J

7. Care a fost cartea copilăriei tale?
O carte de poveşti de Fraţii Grimm.

8. Cartea pe care ai făcut-o cadou ultima dată, ai citit-o?
Nu.

9. Ce carte ţi-a marcat felul de a fi?
Nici una, cred.

10. Ce carte pe care ai citit-o ai lua cu tine pe o insulă pustie?
Dacă se pune şi o carte citită parţial, atunci „Critica raţiunii pure”, dacă nu, „Idiotul”.

11. Ce carte pe care n-ai citit-o, ai risca să o iei cu tine pe o insulă pustie?
Trebuie să mă decid între „Critica raţiunii pure”, „Fiinţă şi timp” şi „Biblia”.

12. Cum se numeşte cartea pe care ai citit-o de cele mai multe ori?

Un manual de chimie de clasa a 8-a.

13. Numeşte o carte plictisitoare.
”Timp şi Destin” de C. Rădulescu-Motru.

14. Numeşte-ne o carte pe care ai început-o, dar nu ai terminat-o.
”Critica raţiunii pure”.

15. Povesteşte-ne cum cumperi o carte.
Sunt cam două modalităţi : ori mă duc cu o viteză incredibilă în librărie, o iau şi plec la fel de repede că să nu-mi atragă nici o altă carte atenţia ori mă duc în librărie măcar vreo jumătate de oră pentru a mă decide pe care să o cumpăr…

16. La ce renunţi ca să cumperi o carte?
Câteodată, la mâncare.

17. La ce nu renunţi ca să cumperi o carte?
La excursii.

18. Cărţile cărei edituri îţi plac cel mai mult?
Rao.

19. Cât timp a trecut de când nu ţi-ai mai cumpărat o carte? Cum se numeşte acea ultimă carte cumpărată?
O săptămână. Mi-am luat două atunci : Søren Kierkegaard – „Frică şi Cutremur” şi „Boala de moarte” de acelaşi autor.

20. Ce carte/cărţi ai împrumutat ultima dată?
Cuiva sau de la cineva? Pentru prima variantă, având în vedere că le-am dat în acelaşi timp, Eugen Teodoran – „Lucian Blaga Mitul poetic”(vol 1 & 2) şi „Lucian Blaga mitul dramatic”. Pentru a doua, Cioran – „Cartea amăgirilor”, „Schimbarea la faţă a României”,„Lacrimi şi sfinţi” şi „Amurgul gândurilor”.

21. Câţi ţărani au participat la răscoala din o mie nouă sute şapte?
Mulţi.

22. Care este scriitorul român preferat?
Camil Petrescu.

23.Care este scriitorul străin preferat?
Dostoievski.

24. Ecranizarea cărei cărţi ai dori să o vezi?
”Idiotul”, în special versiunea lui Kurosawa.

25. Numeşte o carte a cărei ecranizare ţi-a plăcut mai mult decât romanul în sine.
Nu ştiu.

26. Numeşte o carte bună cu o ecranizare proastă.
”Ion”.

27. Numeşte un blogger pe care-l citeşti cu plăcere.
Ciprian Jurma

28. Numeşte un blogger pe care ai vrea să-l cunoşti.
eXstatic

29. Ce cântăreţ/trupă ţi-ar plăcea să concerteze în România?
În principiu, mi-e indiferent, dar… Eminem. J

30. Numeşte întrebarea care-ţi place cel mai mult — nu dintre acestea, ci, în general.
Ce părere ai despre mine?

Dau mai departe lui eXstatic.

Leapşa – zi de naştere

 

Intră pe Wikipedia şi caută dupa ziua ta de naştere (doar ziua şi luna) şi apoi:

1. Notează 5 evenimente care s-au întâmplat în acea zi ;
2. Notează 5 aniversări importante(zile de nastere) ;
3. Notează o moarte cu însemnatate ;
4. Notează o sărbătoare.

 

 

1595 – se joacă pentru prima oară Romeo şi Julieta ;

1845 “Corbul” (The Raven), de Edgar Allan Poe, este publicat pentru prima dată în “New York Evening Mirror”;

1863 – Bear River Massacre;

1964 – apare Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb;

2002 – Preşedintele american George W. Bush a declarat Irak, Iran şi Coreea de Nord drept “Axa răului”.

 

1860 – Anton Chehov, scriitor;

1954 – Oprah Winfrey, prezentatoare TV;

1960 – Gia Carangi, model;

1962 – Oana Pellea, actriţă ;

1973 – Cătălin Radu Tănase, jurnalist roman.

 

1119 – Papa Gelasius II.

 

Palau: Ziua naţională.

 

Pasez lui eXstatic.

Leapşa – Întâlniri

Am tot ezitat în legătură cu leapşa asta, dar în fine… o dată şi o dată trebuia să o fac…

 

Ce i-ai spune lui Dumnezeu dacă l-ai întâlni?

            Mă îndoiesc că am sta prea mult la discuţii dacă ar fi să ne întâlnim, dar cred că dincolo de toate întrebările care mi-ar veni în minte şi ar fi câteva… , cred că până la urmă l-aş întreba cum se simte de atâta timp singur.

 

Ce ţi-ar spune el?

            Nu cred că mi-ar spune nimic, poate ar reacţiona ca un copil pe care îl mai şi cerţi când vine plângând să spună că a păţit ceva rău…

 

Ce i-ai spune lui Lucifer dacă l-ai întâlni?

            Te admir pentru curajul tău!

 

Ce ţi-ar răspunde el?

            Eşti sigur?

Fidelitate

Cred că este mult mai greu să rămâi fidel unei idei decât unei persoane. Câţi sunt aceia care se dedică întru totul unei fantezii… Mă fascinează ideea de fidelitate dincolo de dezamăgire… Să crezi în cineva, să fii dezamăgit de acela şi cu toate acestea să te încrezi mai departe în el sau mai degrabă în ideea de el, ideea de El în sensul cel mai profund posibil…

Cum poţi fi liber când totuşi te dedici în acest fel unei idei?

Nu e vorba de prejudecăţi, ci doar de credinţă. E oare credinţa o piedică în faţa libertăţii, fie ea doar libertatea de gândire?

Poţi oare obţine ceva doar crezând în acel ceva?

Eu vreau să fiu fidel viselor mele!

Însă îmi vine greu să înţeleg cum pot coexista teama şi credinţa – cum poţi crede în ceva şi în acelaşi timp să-ţi fie frică de acel ceva.

Mi-e frică de visele mele… nu ştiu însă de ce anume mi-e frică – că nu se vor împlini sau că se vor împlini?

E foarte ciudat cum pot cei care cred cu adevărat în libertate să facă orice şi când ajung în cele din urmă liberi să paralizeze.

Libertatea, visele şi orice ideal sunt cele mai mari poveri când ajungi să le ai…

A fi sau nu fidel unui vis care odată atins riscă să se destrame?

 

 

Îl admir pe Sartre pentru curajul său de a fi fidel ideii de libertate…

 

O oarecare frustrare

Am stat destul de mult pe gânduri şi am ajuns la concluzia că un alt lucru frustrant e să fii impersonal. Găsesc din ce în ce mai greu să spun ceva la persoana a 3-a şi-mi dau seama că mă îndrept cu paşi repezi spre confuzie maximă, întrucât dezvolt o antipatie tot mai mare pentru lucruri concrete.

Tocmai citeam o un alt blog şi am ajuns la un moment dat un blog şi dau de un post care-mi atrage atenţia

„El e extrem de atent la ce spui şi se chinuie să fie întru totul de acord.

-         Ţi se pare că portocalele sunt albastre?

-         DA! Clar! Portocalele sunt cele mai albastre fructe de pe Pământ! Ai dreptate!

-         Ciudat. Mie mi se pare că portocalele sunt portocalii.

-         Shit! se gândeşte el. Am ratat răspunsul corect.”

În ciuda intenţiei umoristice a autoarei, eu găsesc deosebit de deprimantă conversaţia asta… Din păcate, mie nu mi se dau prea des astfel de oportunităţi, dar revenind… ce splendidă e alternativa:

-         Ţi se pare că portocalele sunt albastre?

-         NU! Portocalele sunt portocalii!

-         Oh, ok!

Şi în continuare, dacă tot e vorba despre o întâlnire…

-         Ai ochi albaştri şi părul şaten!

-         Mersi, bănuiesc că spui asta tuturor fetelor!

Străinul

 

„[...]m-a întrebat dacă o iubesc. Eu i-am răspuns că asta nu voia să însemne nimic, dar mi se părea că nu.”

 

„ A vrut să ştie atunci, dacă o iu­besc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce să mă iei de nevastă ?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă si că, dacă ea vrea, putem să ne căsăto­rim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsăto­ria. Eu am răspuns : “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur si simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei fe­mei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus : “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sînt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavând nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători când va voi ea.”

 

„Ce importanţă avea pentru mine moartea celorlalţi, dragostea de mamă, ce importanţă avea Dumnezeul preotului, vieţile pe care le ale­gem, destinele pe care le alegem, când un singur destin tre­buia să mă aleagă pe mine însumi şi o dată cu mine miliarde de privilegiaţi care, ca şi el, se considerau fraţii mei. Înţele­gea el oare ? Toată lumea era privilegiată. Nu erau decât privilegiaţi. Ceilalţi, de asemenea, vor fi condamnaţi într-o zi. Şi el va fi condamnat. Ce importanţă avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu plânsese la înmormântarea mamei sale ?”

 

…într-adevăr, te face să te întrebi – cum poate fi iubirea atât de slăvită din moment ce moartea e individuală? Nu e moartea cel mai puternic argument împotriva iubirii?