Creaţie

În ce măsură suntem ceea ce facem? E clar că putem fi identificaţi cu ceea ce facem(de ex. despre un tablou de Picasso se poate spune că e un Picasso), dar asta nu înseamnă şi că ne identificăm cu ceea ce facem. În unele teze, Dumnezeu nu e / nu poate fi disociat de creaţia sa; în ce măsură putem fi noi disociaţi de creaţia noastră?

Există creaţia noastră în afara conştiinţei noastre? Da, există în conştiinţa Celuilalt, însă în acest sens mai poate fi creaţia noastră? Creaţia ca act, e posibilă prin conştiinţă – şi e percepută, de asemenea, prin conştiinţă; e oare posibil ca percepţia să fie creaţie? Imaginaţia de exemplu – îmi pot imagina un obiect, deci îl pot crea, doar percepându-l… şi e interesant că e posibil să visez un obiect – deci pot crea inconştient… ??? E posibilă deci creaţia în afara conştiinţei? Revenind… visez, e vorba deci de inconştientul meu. În acest strict sens, Sinele, transcende conştiinţa. În acest sens, eu sunt o creaţie asupra căruia este proiectat Sinele prin conştiinţă (a mea sau a celuilalt).

În acest sens, eu sunt propria-mi creaţie (creaţie a Sinelui), deci şi percepţia mea e creaţia mea.

Concluzia e deci că nu ne putem disocia de creaţie în sensul în care creaţia e deci o proiecţie.

Rămâne desigur problema frustrantă a Sinelui. E Sinele creat sau increat/ creator?

Fericire

Într-adevăr, nu poţi oferi ceva, dacă nu ai… şi se aplică desigur şi în cazul scrisului…

În prezent traversez o criză de identitate, care îmi cam stoarce creativitatea…

Oricum, simt nevoia de a relua scrisul, drept urmare – o meditaţie scurtă:

De ce e necesară fericirea? Presupunând că e totuşi necesară, de ce statutul său trebuie să fie ideal? Am văzut zilele astea scris undeva ceva de genul „fericirea e posibilă, doar că suntem prea grăbiţi să ne dăm seama…”. Nu zic că sunt de acord, dar ideea care îmi vine în minte, e că fericirea e mai degrabă un proces continuu ciclic. Perspectiva creştină conform căreia în urma unei vieţi morale, se poate obţine fericirea, pare absurdă…

Din câte ştiu, textul biblic afirmă că vom putea sta pe scaun lângă Tatăl, dar în acelaşi timp, Tatăl e prezentat pe alocuri ca fiind trist, ca suferind etc. În primul rând, dacă a sta pe scaun lângă Tatăl se poate traduce în sensul atingerii unui statut „divin” sau „ca şi divin” şi acest statut e compatibil cu nefericirea, înseamnă că ori fericirea nu e ideală ori Idealul nu e fericirea ori desigur, ambele sunt adevărate…

 

Ca o consecinţă, e interesant cum frustrarea coexistă cu Divinitatea…