Expresie

E uşor să zici eu sunt, dar e foarte frustrant să încerci să înţelegi ce spui prin asta. Expresia nu e auto-suficientă. Despre artă, mulţi spun că ar trebui să vorbească prin ea însăşi şi cu toate astea, persistă întrebarea „ce-ai vrut să zici prin asta?”. Intuitiv, s-ar putea spune că arta nu există, întrucât e greu să faci distincţia dintre artă şi non-artă, există însă cu certitudine expresia, mesajul. Însă e facil să consideri că asta face diferenţa dintre cele două. Orice gest creativ, indiferent de natura lui, are un mesaj. Diferenţa e dată de percepţia mesajului. E uşor de înţeles, dacă observăm animalele. Mi s-a întamplat de curând o chestie – un câine lătrând – l-am privit, n-am înţeles de ce latră şi în scurt timp am încercat să-l opresc, căci mă deranja lătratul; nereuşind, am renunţat şi am plecat… însă am văzut o găleată cu apă şi mi-a venit brusc ideea că îi e sete. Într-adevăr, aşa era.
Există o intenţie în spatele fiecărei expresii, conştientă sau inconştientă. Ce se întâmplă însă când nu este înţeles mesajul?
Cred că fiecare gest creativ trebuie să fie conştient de natura sa, trebuie să încerce să se explice.

Feminitate

Dacă feminitatea în natura ei nu este raţională, atunci de ce se tot insistă pe ideea că femeile sunt proaste?

Leapşa

„Eşti (ca blogger) la pescuit. Şi bei o bere, stai cu undiţa în mână, te uiţi la apă, apa se uită la tine (iţi dai seama că se uită la tine doar atunci cand ai baut destula bere) şi d-odata muşca. Te lupţi cu peştele, el cu tine, dar, tu fiind superior îl biruieşti.
Dar ce să vezi? Nu se poate…. E chiar peştişorul de aur.
Şi vrea să-ţi îndeplineasca 3 dorinţe.
Care-s alea trei dorinţe?”
Pentru mine… ar fi o decizie al naibii de grea… mă gândeam mult la asta când eram mai mic şi ţin minte că atunci voiam să se oprească în loc, acum însă nu mai sunt chiar de aceeaşi părere, sau poate că sunt, dar în alt fel. Mă gândesc că din moment ce ţi s-ar putea îndeplini orice dorinţă, cel mai înţelept lucru ar fi să ceri fericirea, dar din moment ce fericirea nu poate fi decât statică, finală, e cumva de înţeles să o gândeşti ca repaos absolut – nirvana. Până aici, gândurile mele de acum coincid cu cele timpurii, însă mai rămân unele goluri. Apare întrebarea – dacă fericirea mea se poate obţine printr-o singură dorinţă ce se întâmplă cu celelalte două? Ar fi în primul rând impractic să le iroseşti? Ce se întâmplă cu ceilalţi? Dacă ei nu o să întâlnească peştele. Nu ar fi în sensul ăsta aproape firesc să-mi doresc fericirea celorlalţi în egală măsură cu a mea? Şi în ultimul rând, e clar că mai rămâne o singură problemă; toată lumea e fericită, însă peştele e singurul care rămâne pe dinafară; ultima dorinţă mi s-ar părea deci normală să fie fericirea peştelui.
Îmi dau seama însă că e imposibil să ai o ordine pentru oricare din cele trei. Deci, cu condiţia ca peştişorul să accepte o listă de dorinţe pe care să le îndeplinească simultan, dorinţele mele ar fi:
• Luarea dorinţelor mele;
• Luarea dorinţelor celorlalţi;
• Luarea dorinţelor peştelui.

Opoziţie

Dacă fiecare concept are un opus, atunci care e opusul frustrării?

Educaţie

Citind o carte destul de interesantă despre pedagogie, mi-au sărit câteva lucruri în ochi.
În primul rand se vorbeşte despre libertate ca o formă de sălbăticie… Astfel, omul în starea sa naturală e înclinat spre libertate şi de aceea, el trebuie disciplinat, altfel el rămâne un fel de animal. Aproape paradoxal, această disciplină, împreună cu educaţia în ansamblul ei este întru libertate, şi nu împotriva ei. Se vorbeşte despre diferenţa dintre om şi animal ca fiind tocmai educaţia. Ţin minte că mie mi se spusese la un moment dat când eram prin clasa a IV-a că diferenţa dintre animal şi om este raţiunea. Astfel, animalele nu primesc educaţie, ci ele sunt născute educate. Curioasă este însă excepţia păsărilor. Ele se pare, că sunt educate din generaţie în generaţie să cânte.
În fine…
Ideea centrală era, că în urma educaţiei, un om trebuie să fie:
• disiplinat;
• educat (în sensul de şcolit);
• prudent (civilizat);
• moral.

În timp ce primele două par aproape fireşti, ultimele două mi-au dat bătăi de cap. Această prudenţă este prezentată ca fiind o necesitate pentru om în interacţiunea sa cu societatea. Replica care-mi vine în minte când mă gândesc la asta este „nu vorbi cu străinii” sau orice altă variantă asemănătoare. Ea nu e prezentată în carte, dar e clar că se încadrează clar în acest segment de educaţie şi e imposibil să nu o fi auzit cineva măcar o dată, copil fiind. În accepţiunea autorului, un om prudent/civilizat are în mare parte trăsăturile unui introvertit, dar un introvertit sociabil – cu alte cuvinte, el ar trebui să fie deschis spre toată lumea, însă e de preferat să asculte mai mult decât să vorbească, să nu-şi arate emoţiile etc.
Mi se pare greu de acceptat ideea. E drept că, în prezent, societatea occidentală promovează personalitatea extravertită, intravertirea fiind văzută într-un fel cu ochi răi, însă trecând peste aceste generalităţi, eu unul chiar nu înţeleg necesitatea „prudenţei” pentru o bună adaptare în societate. Pe de o parte este criticată ipocrizia, dar pe de altă parte e criticată şi sinceritatea…. E şi frustrant şi amuzant în acelaşi timp – dacă, vrei să şochezi pe cineva, mergi la sigur spunând adevărul – cu singuranţă vei fi luat de nebun.
Morala… m-am tot gândit, şi pe cât de inacceptabil pare, e imposibil să educi un copil fără să te foloseşti de morală şi cu toate astea, e şocant că ulterior, nimeni nu se foloseşte în adevăratul sens de educaţia morală…

Întrebări

N-am înţeles de ce unele întrebări sunt frustrante sau de ce nu se întrebă vârsta unei femei…
Cum mă văd peste zece ani?
Scriind sau având deja scrisă o carte intitulată „Kant şi Britney Spears”

Nonconformism

Mi-aduc aminte că acum câţiva ani, uitându-mă la TV, tot auzeam cuvântul nonconformist. Ştiu că în orice serial sau film, personajul era neapărat nonconformist. Recunosc, că din ignoranţă, mult timp nici nu m-am întrebat ce ar putea să însemne cuvântul ăsta – îl asociam pur şi simplu cu personajele pozitive. Drept urmare, dacă eşti băiat bun, trebuie să fii şi nonconformist.
Cu timpul însă, m-am mai luminat, şi am ajuns să înţeleg ce înseamnă cu adevărat cuvântul, însă neavând prea mult timp sau chef de TV, nu mai ştiu cât de des e folosit… dar presupun că mare lucru nu s-a schimbat. Presupunând mai departe că multă lume se raportează la TV, deduc că a fi nonconformist e cam la modă, sau mai degrabă o normă. Din câte ştiu, e foarte frustrant să fii adolescent şi să nu fii nonconformist.
Mă întreb, deci – e oare mai greu să fii conformist???