Inspiraţie 2

E 4:30 AM
E frustrant însă şi să nu ai frustrări, însă mi se pare mult mai interesant să fii frustrat din dorinţa de a fi frustrat. Mă refer la acele dăţi când, din dorinţa de a te revolta, ajungi să te superi pe tine că eşti supărat pe cineva şi că nu poţi să fii supărat pentru că îndată ce te-ai manifesta ar trece aproape instantaneu, dar ar rămâne în interior şi tocmai pentru a te bucura într-un fel de această supărare, te încăpăţânezi să fii supărat. E un fel de trăieşte clipa în sens negativ.

Inspiraţie

E 5AM shi nu mi-e somn… … …
OK! Dacă ar fi firesc la un moment dat să vrei să fii frustrat şi ai putea alege ceva care să te frustreze, de ce ai fi frustrat?

Cunoaştere

Plecând de la premisa “Cunoaşterea e putere”, mă întreb – dacă îţi cunoşti defectele poţi lua măsuri, dar asta ce înseamnă? Că poţi alege să-ţi repari defectele, sau poţi alege să ţi le ascunzi.
Hmmm… hai să ne gândim la cea de-a doua opţiune!
Care e motivul pentru care ne ascundem defectele?
Din perspectiva celor spuse în posturile precedente, s-ar spune că acest gest implică o folosire iresponsabilă a puterii. Dar nu e absurd??? Dacă ai putere, de ce să te ascunzi?
Apare în minte un singur răspuns – frica!
Îmi amintesc, parcă de prin „Republica”, un pasaj în care se vorbea despre diferenţa dintre curaj şi prostie. Ideea era că în timpul unei lupte, nu poate fi considerat curajos cineva care fiind singur atacă un grup mult mai mare ca el; acela ar fi nebun; cineva curajos ar lua în considerare situaţia şi ar ataca doar când ştie că are sorţi de câştig.
Eu unul sunt de părere că asta face diferenţa doar dintre un soldat eficient şi unul mai puţin eficient. Oricum, comparaţia e utilă, întrucât ne face să observăm două lucruri :
1. prea mult curaj aduce nepăsare, chiar şi în faţa morţii;
2. cunoaşterea aduce frică.
Nu e ciudat? Cunoaşterea te face mai puternic, dar şi mai temător??

Ce e frustrant în toate astea? Presupunând că trebuie să fii inteligent pentru a putea cunoaşte, e clar că nu e motiv de bucurie să fii inteligent!

Altruism

Generator de frustrări
ALTRUÍSM s.n. Atitudine morală sau dispoziţie sufletească a celui care acţionează dezinteresat în favoarea altora; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine.

O serie de frustrări

Există sau nu există?
Putem şti dacă există?
Dacă există, de ce există?

Izvor de înţelepciune popular „Când eşti bun eşti luat de fraier”

Comentariu
Dacă există doar ca un concept abstract, atunci altruismul ar trebui să fie opusul egoismului. Cum egoismul este guvernat de voinţă, deducem că altruismul nu presupune voinţă, deci pentru a fi altruist trebuie să renunţi la voinţă; cum ieri spuneam că această renunţare la voinţă şi la tot ce implică aceasta aduce de fapt libertatea. Gândind astfel, altruismul ar fi un mijloc de a obţine libertatea. Cum libertatea e, cum ziceam, iraţională în esenţa ei, e clar că şi procesul prin care se atinge nu poate fi altfel decât iraţional.
Observaţie! Altruismul, ca proces ideal, nu implică fericirea, din moment ce nici libertatea nu o implică, a se înţelege deci că orice acţiune altruistă, nu pretinde nici un fel de „recompensă” – ea nu implică reciprocitate.

Concluzie
E mai frustrant să încerci să-ţi explici unele concepte, decât e să le experimentezi direct….

Libertate

Ca să încep spunând câte ceva despre mine… am tendinţa de a analiza multe lucruri şi de aceea unii prieteni îmi spun că sunt prea critic şi că am aşteptări prea mari de la ceilalţi. În realitate, doar îmi place să vorbesc despre chestiile pe care le observ, dar sunt mult mai tolerant. Cu toate astea însă, multe din lucrurile pe care le observ imi dau fel de fel de frustrări! Şi cum o prietenă mi-a zis că decât să mă plâng, mai bine le folosesc într-un mod creativ… uite-mă scriind acest blog. Acum nu ştiu dacă e într-adevar creativ să înşirui frustrările mele, dar la urma urmei e pe gratis! Deci sunt frustrat, dar iau măsuri!

Acum caţiva ani îi trimiteam două scrisori unui foarte bun prieten în care îi vorbeam despre responsabilitate… erau destul de dramatice… îi ziceam ca îl urăsc că mă face în permanenţă mai conştient de responsabilitate. Între timp credeam că am scapat de această frică de responsabilitate, dar descopar că nu e chiar aşa! E aproape amuzant! Am descoperit că dacă îmi place să fac ceva, e de ajuns să-mi spuna cineva că trebuie s-o fac ca să nu îmi mai placă. Din când în când mă incurajez cu gândul că e o prostie să te auto-limitezi din moment ce poţi fi liber, dar în realitate sufăr destul de mult pe tema asta… libertatea implică într-un fel singurătatea.

Mă gândesc din când în când la vulturi – trăiesc doar la înălţime, departe de cele lumeşti, dar sunt totuşi singuri – regi peste…nimic. E aproape absurd.

E amuzant, dar mi-a intrat foarte bine în cap o replică din …Spider-Man – “Puterea implică responsabilitate.” Ştiu că e adevarată replica, dar în acelaşi timp mă gânesc că libertatea e incompatibilă cu responsabilitatea – şi drept urmare, incompatibila cu puterea.

Prin libertate de fapt, renunţi la putere, renunţi la raţiune.

De aceea libertatea pare atât de absurdă – mulţi cred că libertatea implică anarhismul, dar nu e aşa! Căci odata ce eşti liber nu trebuie să mai acţionezi, ci doar să te bucuri de libertate, de aceea natura libertăţii e ideală. Dar e diferită de fericire! Libertatea nu te face fericit. Tocmai de aceea mulţi vor să fie fericiţi, dar nu liberi. Cred că această idee se aplică cel mai bine în relaţiile umane…